marți, 20 noiembrie 2012

Elegie de toamna

Cu zile călduțe şi cu serile sale reci, ca o părere parcă, toamna a venit peste noi şi ne-a învăluit în parfumul ei de culori, suav şi tandru... ca emoţia unei amintiri... peste care se aşterne din belşug un strat gros de frunze moarte. Toamna e anotimpul care ne conferă acea stare care ne permite să vorbim mai uşor cu noi înșine. Se spune că toamna se trage linie, se măsoară, se cântăreşte, se culeg roadele, în general toamna ne îndeamnă mai mult la ceea se numeşte a face socotelile, noi cu noi, noi cu ceilalţi, ce-am adunat, ce-am pierdut şi cu ce-am rămas. Prin sentimentul de nostalgie pe care ni-l induce, toamna face posibilă asemănarea dintre priveliştea dominată de frunzele îngălbenite și ceea ce se găsește în interiorul nostru al fiecăruia. În tot peisajul nu putem găsi confidenți mai fideli, mai sinceri şi mai discreți decât copacii cu frunzele lor arămii. Până la urmă, făcând socotelile pentru acest an, balanţa înclină egal în ambele părţi. Totul e viaţă, bună sau rea, o viaţă care trebuie trăită aşa cum e, mângâiaţi de toamna care ne învăluie cu aromele ei. Toamna..., anotimpul schimbărilor, al uitării, al iertării... Toată această simfonie de culori care ne dă tuturor un sentiment ciudat de visare. Culori atât de bine combinate, încât aproape că nu-ţi poţi crede ochilor că ceea ce vezi e aevea. Culori greu de descris în cuvinte, nuanţe pe care doar natura în maiestria ei a reuşit să le aducă la desăvârşire. Peisaje adunând în ele atâta romantism, atîta tristeţe... Gândindu-ne la toamnă rămânem fascinați văzând cum pot convieţui speranţa și disperarea, puterea şi voinţa la un loc cu frica, resemnarea şi renunţarea la viaţă. Toamna... – anotimpul unde moartea face casă bună cu viaţa, iar iubirea se îmbrăţişează cu ura. Poate că pare un paradox, însă privnd cu atenţie acest spectacol al naturii, putem învăța că, deşi sentimentele ne sunt contradictorii, mama noastră natura şi pădurea ei îngălbenită sunt izvoarele care ne-ar putea învăța cum să ne stăpânim, cum să ne ţinem pornirile în frâu..., să trăim frumos. Fiecare frunză de toamnă pe care o strivim nepăsători sub paşi îşi are propria sa viaţă, propria poveste peste care noi... trecem cu nepermis de multă uşurinţă. Dacă am dori şi am încerca o clipă măcar să ascultăm cu sufletul glasul mult al naturii, am putea auzi poveşti cu bucurii şi speranţe, înfrângeri şi dezamăgiri... E atâta bucurie şi atâta înţelepciune în acest glas, încât privind dansul nevinovatelor frunze purtate aiurea în vânt, ne vedem parcă spectatori luând parte la cel mai frumos balet închipuit vreodată. Mai are oare cineva timp astăzi să se gândească şi să privească prin ochii inimii la toate astea? Mai poate oare cineva să se bucure şi să sufere împreună cu pădurea îngălbenită, aflată parcă în agonie, dar purtându-şi cu demnitate povara morţii ca pe o comoară? Toamna ... Ciudaţenie, copilărie eternă, nebunie... Dacă ne-am face puțin timp și am avea mai multă voință, dacă ne-am lăsa măcar pentru o clipă furaţi de mirajul culorilor toamnei, al nostalgiei..., cu siguranţă că lumea ar împrumuta macar stropi din aceste sfinte culori. Ne simțim de multe ori toamna atât de pustiiţi, atât de goi.., încât... ajungem să ne gândim la viitor cu o curiozitate vecină cu nebunia... parcă peste tot în calea noastră întrezărim numai capcane care ne pândesc lacome. Păşind pe alei, avem impresia că singurele care înţeleg ce se petrece cu noi au rămas doar frunzele pe care le spulberă vântul şi care ne foşnesc sub paşi. Se spune că toamna e anotimpul care prevesteşte sfârşitul, moartea, suferinţa. Privind atent înspre întreaga simfonie de culori pe care ea ne-o oferă, parcă totuși obrazul ne va fi mângâiat de o lacrimă de bucurie, ca o ultimă răsplată, ca un semn de mulţumire pentru ceea ce natura a creeat. Toamna îşi amestecă nuanţele şi culorile asemeni unui pictor iscusit, oferindu-ne imagini de neuitat. Ea ne învaţă cât de amar poate fi regretul de a fi greşit şi cât de dogoritoare este cenuşa iluziilor prin care răscolim... ne învaţă să reinventăm visele care ne-au fost sfărâmate şi cum să spunem cuvinte pe care cândva nu am avut curajul să le rostim. Toamna... Ea e cea care ne dă puterea de a ne lua bun rămas poate pentru totdeauna de la cei dragi prin cuvinte calde. Şi tot ea ne învaţă că uneori poate avem dreptul să fim supăraţi, dar că nu avem dreptul să fim răi. TOAMNA ne amestecă în suflete amintirile, bucuriile, tristeţile, şi... lacrima fierbinte care, dacă nu se scurge pe obraz, o simţim în noi, amestecându-se în oceanul de vise în care ne simţim frunze uscate, purtate lin de adierea vântului... aiurea în univers.
Trimiteți un comentariu